Serviciul diplomatic constituie un element important în dezvoltarea sistemului de relaţii internaţionale. În pofida faptului că în condiţiile globalizării asistăm la o transformare profundă a relaţiilor internaţionale, determinată şi de participarea unui important număr al actorilor nestatali în desfăşurarea acestora, oricum, statele continuă să păstreze convingerea precum că instituţiile şi relaţiile diplomatice reprezintă mijlocul cel mai eficace de dezvoltare a relaţiilor interstatale. Creşterea numărului de state în ultimul secol şi apariţia unui număr considerabil de organizaţii şi instituţii internaţionale a determinat intensificarea fără precedent a activităţii diplomatice şi, în consecinţă, a condus la creşterea numărului de persoane cu statut diplomatic. Deşi ambasadele şi personalul diplomatic sunt considerate de către state elemente esenţiale ale dezvoltării relaţiilor interstatale, totuşi, în afara hotarelor ţării reprezentate persoanele cu statut diplomatic sunt privite nu numai cu respect, dar şi cu suspiciune şi neîncredere de către public. Într-un astfel de context, personalul diplomatic necesită permanent un statut şi o protecţie aparte care ar garanta posibilitatea îndeplinirii misiunii lor.
Importanţa unei protecţii aparte a personalului se impune în condiţiile în care relaţiile dintre statele implicate în interacţiunea diplomatică sunt deosebit de complexe, crizele fiind mai degrabă o regulă decât o excepţie. Prin urmare, dreptul diplomatic dintotdeauna a tins spre acordarea unui statut special persoanelor implicate în desfăşurarea relaţiilor diplomatice, prevăzând şi dezvoltând inviolabilitatea personalului diplomatic şi protejarea de orice formă de atac.
Potrivit lui H. Nicolson, importanţa garantării securităţii serviciu lui diplomatic reiese din faptul că nici o negociere nu ar putea găsi o soluţie satisfăcătoare dacă emisarul nu ar ajunge în viaţă la negociere, afirmaţie care exprimă esenţa şi înţelepciunea practicii diplomatice de secole. În acest sens, Convenţia de la Viena din 1961 stabileşte că persoana agentului diplomatic este intangibilă şi are dreptul la securitate completă şi permanentă. Această protecţie se extinde şi asupra membrilor familiei sale, punându-se în aplicare un regim juridic dis- tinct. Garantarea securității diplomatului nu necesită numai protecţia fizică a sa, un compartiment aparte referindu-se la protejarea de oricare ameninţare de atacuri injurioase sau defăimătoare, scrise sau verbale, orientate contra sa, condiţie care necesită a fi respectată și în ţările cu un grad înalt al libertăţii presei. Totodată, securitatea serviciului diplomatic ce reiese din asigurarea personalului diplomatic depinde foarte mult de însăşi comportamentul personalului misiunilor diplomatice. Monitorizarea permanentă a personalului diplomatic de către serviciile secrete ale statului de reşedinţă, atenţia prioritară de care se bucură aceştia din partea mass-media cere ca comportamentul lor să fie impecabil, să garanteze imposibilitatea organizării oricăror tipuri de provocări la adresa lor.
|
|
|
Statutul special al personalului diplomatic a fost recunoscut în toate epocile de dezvoltare a diplomaţiei, epoca antică şi medievală recunoscând caracterul sacru al mesagerului, dar începând cu Epoca Renaşterii securitatea personalului diplomatic se încadra în baza unor principii de reciprocitate şi contractuale. În condiţiile în care s-a impus tradiţia misiunilor diplomatice permanente, inviolabilitatea acordată emisarului a fost extinsă şi asupra localului misiunii, iar într-o atare situaţie, inviolabilitatea diplomatică este pe drept considerată ca piatra de temelie a imunităţii şi privilegiilor diplomatice, care urmăresc în cele din urmă protejarea şi garantarea securităţii emisarului diplomatic în vederea unei mai bune îndepliniri a sarcinilor legale ce le revin.
Problema garantării securităţii personalului diplomatic ocupă un capitol important în cadrul Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. În acest sens, în Convenţie sunt prevăzute un şir de drepturi, privilegii şi imunităţi care au ca obiectiv garantarea inviolabilităţii persoanei diplomatului. Articolul 29 al Convenţiei confirmă inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic. Arhivele şi documentele misiunii, corespondenţa oficială a acesteia, reşedinţa misiunii, reşedinţa privată a ambasadorului, corespondenţa privată a acestuia şi proprietatea agentului diplomatic sunt, de asemenea, declarate ca inviolabile.
Oricum, inviolabilitatea agentului diplomatic şi a misiunii constituie o prevedere care constă nu numai într-un drept acordat acestor subiecte ale dreptului diplomatic, dar şi într-o obligaţie defavorabilă a statului acreditar, care presupune angajamentul statului acreditar de a nu întreprinde anumite acţiuni faţă de misiunea statului acreditat pasibile a genera insecuritate pentru această misiune. În acest sens, în cadrul Convenţiei se prevede că agenţii statului acreditar nu pot intra pe teritoriul misiunii decât cu acordul şefului misiunii diplomatice. Totuşi, în vederea garantării depline a inviolabilităţii, Convenţia prevede, de asemenea, şi o obligaţie favorabilă a statului, în sensul că statul acreditar trebuie să întreprindă toate acţiunile necesare pentru a proteja misiunea de orice pătrundere pe teritoriul său sau de orice dăunare, precum şi este obligat să prevină orice perturbare capabilă să afecteze stabilitatea misiunii sau să submineze demnitatea sa.
|
|
|
În acelaşi mod, Convenţia de la Viena a stabilit inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic şi dreptul său de a nu fi supus arestului sau reţinerii, prevăzându-se că statul acreditar va trebui să-l trateze cu respect şi să întreprindă toate măsurile necesare pentru a preveni orice atac la persoana, libertatea sau demnitatea sa.
Trebuie menţionat şi faptul că protecţia acordată misiunii şi personalului diplomatic sunt interdependente. Această protecţie este caracterizată, pe de o parte, de obligaţia statului acreditar de a nu interveni de sine stătător cu acţiuni ce ar afecta inviolabilitatea misiunii sau a personalului, şi, pe de altă parte, este prevăzută obligaţia, de asemenea, a statului acreditar, de a se asigura că nimeni din teritoriul său nu va interveni cu astfel de acţiuni care ar perturba inviolabilitatea acestora. Într-un astfel de context, inviolabilitatea personalului diplomatic prevăzută în cadrul dreptului internaţional contemporan constituie temelia juridică în garantarea securităţii personalului misiunii.
În pofida faptului că dreptul diplomatic prevede clar astfel de reguli, totuşi, practica diplomatică cunoaşte în continuare multe cazuri de încălcare a acestor norme, printre principalii factori ce cauzează astfel de încălcări fiind terorismul sau aşa-numitele guverne revoluţionare, apărute de regulă în urma unor lovituri de stat. Drept exemplu ar putea servi atacul asupra ambasadei SUA din Saigon din 1965, în timpul căruia au fost asasinaţi trei angajaţi ai ambasadei. Asasinarea lui John Gordon Mein, ambasadorul SUA în Guatemala, la 28 august 1968, este un alt exemplu elocvent al acestui nou barbarism la adresa diplomaţilor. Atacul asupra ambasadei SUA din Teheran din 14 februarie 1979 de către un grup radical extremist ce s-a soldat cu şase morţi şi luarea în calitate de ostatici a 70 de persoane, printre care însăşi şeful misiunii diplomatice, constituie un alt caz de încălcare a Convenţiei de la Viena, dar şi exemplu de eşec a garantării securităţii personalului diplomatic, caz de extremă actualitate a subiectului garantării securităţii personalului diplomatic în lumea contemporană.
În scopul garantării eficiente a securităţii misiunii şi personalului diplomatic, acţiunile întreprinse pot fi înfăptuite atât la etapa construcţiei misiunii, cât şi amenajării ulterioare a acesteia. Astfel, pentru a îngreuia pătrunderea pe teritoriul misiunii a persoanelor neautorizate, acestea sunt îngrădite cu bariere artificiale speciale, recurgându-se ulterior la înzestrarea tehnică în vederea observării eficiente a teritoriului. Totodată, se recurge la înzestrarea tehnică a spaţiilor de intrare/ieşire ale ambasadei, oferindu-se posibilitatea stabilirii legăturii cu personalul de serviciu pentru o mai bună comunicare, dar şi pentru o mai bună observare a intrărilor şi ieşirilor persoanelor şi personalului în/din misiune.
|
|
|
Deşi Convenţia de la Viena prevede reguli fundamentale ce urmăresc garantarea securităţii personalului şi misiunii diplomatice, oricum statele sunt în drept să întreprindă acţiuni proprii suplimentare în vederea eficientizării unei asemenea sarcini. De regulă, fiecare stat întreprinde măsuri individuale cu scopul de a spori securitatea misiunii şi personalului, fără a se baza numai pe măsurile întreprinse de statul acreditar. Unele state chiar dispun de servicii de stat special create şi abilitate cu sarcini în vederea garantării securităţii misiunilor diplomatice, cum ar fi cazul Franţei sau al SUA.
Subliniem, totuşi, că aceste acţiuni ale statelor acreditate nu trebuie să contravină prevederilor Convenţiei de la Viena din 1961 şi altor norme ale dreptului internaţional. În plus, în unele cazuri, acţiunile suplimentare întreprinse de către statul acreditat pentru a garanta securitatea propriei misiuni sunt necesare a fi coordonate cu statul acreditar, fiind posibilă chiar semnarea unui acord aparte asupra acestui subiect. Protejarea misiunii diplomatice constituie un aspect important al garantării securităţii serviciului diplomatic. Convenţia de la Viena din 1961 stabileşte imunitatea localului misiunii diplomatice şi faptul că autorităţile statului de reşedinţă vor avea acces pe teritoriul misiunii numai cu acordul şefului misiunii diplomatice. Totodată, statul de reşedinţă este obligat să întreprindă toate măsurile necesare în vederea garantării inviolabilităţii localului reprezentanţei diplomatice şi prote- jarea acestuia de oricare pătrundere ilicită. Pe lângă aceste prevederi generale prevăzute în Convenţie, trebuie de subliniat că statele acreditate sunt în drept să întreprindă măsuri individuale în vederea garantării inviolabilităţii localului misiunii şi altor construcţii afiliate acestuia. Unele din aceste măsuri sunt coordonate special cu autorităţile statului de reşedinţă, în timp ce altele pot avea legătură cu activitatea de utilare a localului misiunii. De regulă, aceste măsuri individuale sunt necesare în condiţiile în care localul atribuit pentru dislocarea misiunii nu a fost direct construit în acest scop. În acest sens, în majoritatea cazurilor adaptarea la funcţiile şi sarcinile misiunii diplomatice necesită utilarea ulterioară. Până la amplasarea misiunii, localul este minuţios verificat de către o comisie specială. Mobilarea localului misiunii, de asemenea, prevede un şir de măsuri speciale, iar achiziţionarea oricărui obiect presupune respectarea unei proceduri stricte, obiectivul final al căreia este garantarea securităţii şi inviolabilităţii misiunii.
3. Securitatea informaţională a serviciului diplomatic
Rolul fundamental al serviciului diplomatic este nu numai de a reprezenta statele, dar totodată de a contribui la crearea unui sistem de informare eficient capabil să ajute guvernele naţionale în selectarea strategiilor ce urmează a fi implementate atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. În acest sens, misiunilor diplomatice le revine rolul de avanposturi privilegiate şi protejate de observare a evoluţiilor social-politice şi economice dintr-o anumită ţară sau regiune. Această misiune de informare privind evoluţiile din ţara de reşedinţă sau din cadrul organizaţiilor internaţionale reprezintă un domeniu important al activităţii oricărei instituţii diplomatice, constituind totodată un criteriu de evaluare a eficacităţii şi funcţionalităţii misiunii. Regula lui Napoleon Bonaparte de evaluare a eficacităţii ambasadorilor săi în baza capacităţii acestora de a-l avertiza chiar din birourile adversarilor săi exprimă pe deplin importanţa sarcinii de informare în activitatea unei misiuni diplomatice. Apărută iniţial în condiţiile în care ştirile circulau deosebit de greu, avându-se în vedere epocile în care nu exista presă scrisă, sarcina de informare a misiunilor diplomatice rămâne şi în prezent deosebit de actuală, în special în condiţiile în care autorităţile unor state recurg la cenzurarea sau supravegherea excesivă a informaţiilor şi căilor de comunicare în masă. Chiar şi în societăţile democratice această misiune a instituţiilor diplomatice rămâne importantă din cauza existenţei unui supravolum de informaţie, ambasadele având rolul de sistematizare şi autentificare a acesteia, acordându-i veridicitate. Constituind un factor important al funcţionării misiunilor diplomatice, informaţia în cadrul serviciului diplomatic se caracterizează prin circulaţia acesteia divers direcţionată, atât de la centrală spre misiune, cât şi în direcţie inversă.
|
|
|
Totuşi, orice informaţie îşi pierde din importanţă dacă nu este posibilă transmiterea şi ulterior aplicarea ei în practică. În aceste condiţii, o problemă aparte a oricărei misiuni diplomatice constă în transmiterea informaţiilor colectate, dar totodată şi primirea unui şir de informaţii din partea guvernului, care are ca obiectiv ghidarea activităţii misiunii. Astfel, activitatea misiunii diplomatice poate fi reprezentată ca un flux continuu de informaţie între misiunea diplomatică şi guvernul naţional, dar şi un şir de fluxuri informaţionale în interiorul însăşi a misiunii diplomatice. Protejarea informaţiei în atare condiţii constituie un domeniu distinct al activităţii misiunii şi reprezintă la rândul său una dintre măsurile ce urmează a fi întreprinse, aceasta în vederea garantării funcţionalităţii şi eficienţei serviciului diplomatic. Securitatea informaţională a serviciului diplomatic se impune astfel ca o parte inseparabilă a oricărei strategii de garantare a securităţii sale, fiind posibil a evidenţia măsuri întreprinse la nivel internaţional, dar şi un şir de măsuri întreprinse de către statele naţionale unilateral.
După cum am menţionat anterior, orice informaţie îşi pierde din valoarea sa dacă nu este transmisă la momentul oportun şi dacă nu este posibilă transmiterea acesteia în siguranţă. Calea cea mai veche de transmitere a informaţiilor este transmiterea ei prin mesageri sau curierii diplomatici. În prezent e vorba de funcţionari ai ministerelor afacerilor externe care sunt titulari ai unor paşapoarte speciale, fiind posibilă şi recurgerea la alte persoane cărora li se încredinţează un plic special şi care sunt deţinătorii unui document unde este menţionată calitatea lor de curieri diplomatici. Astfel, pentru eficientizarea activităţii misiunii, dar şi pentru garantarea securităţii informaţionale, această persoană beneficiază de protecţie diplomatică şi dispune de dreptul la libera circulaţie atât în statele de destinaţie a mesajului, cât şi pe teritoriul statelor care urmează a fi tranzitate. În conformitate cu Con- venţia de la Viena din 1961, aceste persoane nu pot fi supuse arestului, urmăriţi de către agenţii unor state străine, indiferent dacă e vorba de vamă, organele de poliţie, agenţiile din domeniul sănătăţii sau imigra re, sau oricare altele.
|
|
|
Cea mai frecventă practică utilizată pentru garantarea securităţii informaţiilor şi căilor de transmitere este aşanumita valiză diplomatică. Termenul de valiză diplomatică se poate referi la saci poştali, pachete, mici lăzi închise cu lacăte sau chiar întregi vehicule, principalul fiind ca pe acestea să fie aplicată o marcă vizibilă din exterior care ar certifica acordarea unui asemenea statut obiectului pe care a fost aplicată. Valiza diplomatică este un privilegiu care se acordă mutual de către guverne, pentru a simplifica schim- burile şi comunicarea dintre misiunile diplomatice şi guvernele lor naţionale. Acest privilegiu urmăreşte nu numai facilitarea comunicării dintre cele două entităţi, dar, totodată, au ca obiectiv crearea condiţiilor necesare pentru ca şi comunicarea dintre ele să fie sigură, pasibilă să evite oricare perturbări venite din exterior şi scurgeri de informaţii. Un asemenea statut pe care îl presupune această cale de comunicare include în sine angajamentul că autorităţile statului de reşedinţă sau cele ale statelor de tranzit nu vor intercepta în nici un caz valiza diplomatică.
Privilegiul valizei diplomatice, de regulă, se răsfrânge exclusiv asupra obiectelor şi documentelor cu caracter oficial, strict sub controlul şi responsabilitatea autorităţilor statului care beneficiază de acestea. Valiza poate, de asemenea, să fie utilizată pentru aprovizionarea cu unele produse farmaceutice deficitare. Totuşi, practica diplomatică cunoaşte diverse cazuri când în baza unui asemenea privilegiu are loc traficul de armament, mărfuri interzise etc. Din aceste considerente, uneori se cere a fi cunoscut conţinutul general al valizei, recurgându-se la radiografierea ei, dar asemenea acţiuni sunt mai degrabă excepţii decât reguli aplicate în practica diplomatică.
Dezvoltarea informaţională a societăţilor şi implementarea tehnologiilor informaţionale în cadrul practicii diplomatice a condus la constituirea unui sector distinct în activitatea statelor cu scopul garantării securităţii informaţionale a serviciului diplomatic. Astfel, criptografia practic este utilizată de către toate statele lumii şi are ca obiectiv ascunderea sensului real al textului ce urmează a fi transmis, în vederea împiedicării înţelegerii acestuia de către persoanele neiniţiate. Recurgerea la procedeele de deformare a sensului informaţiei este foarte veche în materie comercială şi diplomatică, pentru că ea permite a disimula conţinutul corespondenţei în ochii concurentului sau adversarului. Criptografia facilitează transmiterea informaţiilor, aprecierilor, prognozelor care vizează evoluţia externă a statului de reşedinţă. Astfel, în diplomaţia franceză corespondenţele criptate apar în sec XV-XVI, codificarea lor fiind manuală şi rezervată agenţilor diplomatici de grad superior, uneori chiar şefului misiunii diplomatice sau secretarului de stat. Totuşi, trebuie menţionat că criptografia ca esenţă a apărut în aşa-numita şcoală diplomatică italiană încă în perioada renas- centistă. Recunoaşterea importanţei acestui domeniu distinct de garantare a securităţii informaţionale a condus la crearea unor servicii specializate care sunt însărcinate cu protejarea prin intermediul criptării a depeşelor diplomatice, elaborarea şi aplicarea codurilor de criptare a informaţiei, dar şi distrugerea lor. Procedura de criptare a evoluat continuu, odată cu tehnologiile utilizate în practica diplomatică. Implementarea noilor tehnologii a deschis întotdeauna noi oportunităţi pentru dezvoltarea criptografiei diplomatice, contribuind, totodată, şi la sporirea rapidităţii transmiterii informaţiilor. Însă, costurile excesive de aplicare a acestora moderează uneori aplicarea lor.
Pentru garantarea securităţii informaţionale, dar şi pentru dezvăluirea secretului diplomatic, uneori se recurge la formarea serviciilor specializate în criptarea şi decriptarea informaţiei diplomatice sau chiar abilitate cu interceptarea mesajelor misiunilor diplomatice. În acest sens, procedeele utilizate în unele ţări pentru dezvăluirea activităţii misiunii sunt foarte diverse, utilizându-se tehnologii performante de interceptare/ascultare a mesajelor, coruperea funcţionarilor misiunii etc. Într-un astfel de context, statelor le revine un şir de măsuri individuale ce urmează a fi întreprinse pentru a evita atare situaţii. Aceste măsuri pot varia de la amenajarea specifică a localului misiunii până la impunerea unor condiţii speciale în recrutarea personalului misiunii diplomati- ce. Deşi supravegherea/urmărirea funcţionarilor misiunii diplomatice a constituit mai degrabă o manifestare a diplomaţiei tradiţionale şi a diplomaţiei în perioada războiului rece, oricum, supravegherea de către serviciile de securitate a misiunilor diplomatice şi spionarea acestora se manifestă în continuare. Cazuri de conflicte diplomatice între statul de reşedinţă şi statul reprezentat de către misiune pentru motive de spionare a funcţionarilor misiunii pot fi urmărite şi în prezent.
În condiţiile societăţii informaţionale, pirateria informaţională constituie un alt factor care ar putea afecta securitatea serviciului diplomatic. Accesarea ilegală a unor baze de date ce conţin informaţii relevante în domeniul diplomaţiei ar putea da peste cap rezultatele muncii asidue de ani de zile a întregului serviciul diplomatic. În atare condiţii, implementarea noilor tehnologii în practica diplomatică este permanent supusă precauţiei statelor, metodele tradiţionale de transmitere a informaţiei verificate pe parcursul timpului, fiind de regulă şi cele mai sigure.
